Despre tulburările scris-cititului...

     Tulburările scris-cititului se află într-o strânsă dependenţă cu specificul limbii. Structurile lingvistice, particularităţile de limbă, particularităţile de limbaj au un impact deosebit asupra modului în care apar şi se dezvoltă tulburările scris-cititului. În limba engleză, de pildă, domină tulburările cititului, pe când în limba română, cele ale scrisului (cu toate că cele două procese se învaţă simultan). Totuşi, indiferent de limbă, când există o tulburare la nivelul unuia dintre procese, acest lucru influenţează şi celălalt proces, dar la un nivel mai puţin accentuat.

• Tulburările scris-cititului se împart în:
  • tulburări parţiale ale scris-cititului: disgrafia (pentru scris) şi dislexia (pentru citit); aceste tulburări le putem întâlni atât pe fondul intelectului normal, cât şi în caz de intelect deficitar (la deficienţi mintal), la cei cu deficienţe senzoriale (de auz sau văz) sau la bolnavii psihic; de asemenea, aceste tulburări pot fi de sine-stătătoare, sau pot apărea pe fondul unor deficienţe sau al altor tulburări de limbaj.
  • tulburări totale ale scris-cititului: agrafia (pentru scris) şi alexia (pentru citit); ele nu se întâlnesc pe fondul intelectului normal; de cele mai multe ori, ele sunt asociate altor tulburări ale limbajului (de exemplu, afazia, alalia); apar des în deficitul grav de intelect, la bolnavii psihic etc.

Federaţia Mondială de Neurologie (1968) defineşte tulburările scris-cititului ca reprezentând tulburări ce "apar la copiii care, în ciuda unei experienţe de clasă convenţionale, nu pot dobândi abilitatea de a citi, de a scrie, de a silabisi corespunzător abilităţilor lor intelectuale". Din literatura de specialitate de la noi, E. Verza (2003) defineşte dislexo-disgrafia ca fiind o incapacitate paradoxală în învăţarea scris-cititului ce se manifestă prin confuzii constante şi repetate între fonemele asemănătoare din punct de vedere acustic, literele şi grafemele lor, inversiuni, adăugiri şi omisiuni de litere, grafeme, cuvinte şi propoziţii, dificultăţi în combinarea cuvintelor, tulburări ale lizibilităţii, plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a grafemelor, alcătuirea acestora inegală ca mărime şi formă, alcătuirea de texte lacunare, neorganizate, ilogice.

În ceea ce priveşte cauzele tulburărilor scris-cititului, e interesant să ştiţi care sunt principalele două aspecte în determinarea acestora:

• faptul că există o relaţie directă între tulburările scris-cititului (mai ales ale scrisului) şi tulburările de motricitate şi psihomotricitate; s-a constatat statistic că cei care au tulburări de motricitate şi psihomotricitate prezintă tulburări ale scris-cititului în proporţie de 80%, în timp ce cei care nu au astfel de tulburări, prezintă tulburări ale scris-cititului în procent de 11-12 %.
• însuşirea deficitară a abilităţilor de scris-citit, la nivelul claselor I şi a II-a: aceasta poate avea la origine metode inadecvate de predare a scris-cititului (copilul e învăţat incorect), o relaţie deficitară copil-învăţător (aceasta poate fi nemotivantă pentru copil), factori care generează mediul înconjurător (şcoala) şi care au o influenţă negativă asupra personalităţii copilului.

Înafara acestor frecvente condiţii în generarea tulburărilor scris-cititului, mai amintim şi alţi factori ce se referă la inteligenţa copilului (atunci când ea e deficitară), diferite tulburări senzoriale, dereglări la nivelul psihismului sau existenţa altor tulburări de vorbire, precum ar fi cele de pronunţie, care dacă nu sunt corectate până la vârsta scolarităţii, pot să se transpună în scris-cititul copilului.

Un diagnostic cert de dislexo-disgrafie poate fi pus doar după ce copilul a parcurs o perioadă minimă de însuşire a scris-cititului, adică cel puţin la sfârşitul clasei I. În cazul deficienţilor mintal şi a celor cu intelect liminar, perioada se prelungeşte până la finele clasei a II-a.

Lavinia Neacșu
logoped în cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Cristina Tohanean